Fie că este la pupitrul știrilor sau că prezintă un eveniment, o văd pe Amalia Enache ca fiind un om consistent și frumos. Atitudinea, acțiunile în care se implică, discreția și eleganța sa mă fac să o admir foarte mult și m-am bucurat, când am aflat că acceptă să-mi acorde acest interviu.

Următoarele rânduri nu fac altceva decât să susțină impresia pe care o lasă și să te pună pe gânduri… . Să vrei și tu să faci parte dintre oamenii care sunt implicați în schimabarea sistemului, să nu reușească el să ne schimbe pe noi.

Mihaela Ivan: Spuneai într-un interviu că: „În spatele oricărei povești simple, stă o mare aventură și nenumărate detalii senzaționale. Totul e să existe cineva care să le scoată la suprafață. Ca jurnalist, pot schimba ceva, în viața mea și a celorlalți.” În cazul tău, cine este „acel cineva”care te-a pus în evidență, care te-a ajutat să te descoperi ?

Amalia Enache: Au fost mai mulți oameni, în diverse etape. În primul rând, părinții mei mi-au dat o deplină libertate de opțiuni, ceea ce e lucru rar și prețios. Știam că școala trebuie luată foarte în serios, ceea ce am și făcut, dar eu nu am fost ghidată spre nimic în mod special, nu mi-au indicat și nici măcar milimetric nu mi-au sugerat ce ar fi mai bine pentru mine. Parcă toți colegii știau de acasă că trebuie să se pregătească să fie medici, economiști, avocați. Li se spunea mereu ce e util și bine pentru ei.

Eu am ales complet de capul meu, după ceea ce am simțit eu că-mi e chemarea. Și n-am fost grăbită, am ales chiar în ultimul moment să dau la Jurnalistică. Le sunt recunoscătoare pentru această libertate, care m-a făcut responsabilă pentru alegerile și deciziile mele și pe deplin împăcată cu ele.

Un alt om cheie în destinul meu a fost profesoara mea de franceză din liceu. Mi-a dat atât de multă încredere în talentul meu la scris și în viitorul meu încât chiar nu aveam cum să am vreo ezitare! Cu încrederea asta primită de la ea am plecat eu în lume, din micul oraș Hunedoara. În facultate, la Timișoara, am avut noroc cu un alt profesor care a văzut în mine același potențial de scris și de exprimare.

Apoi, eu m-am descoperit enorm în redacția Știrilor Pro Tv. De fiecare dată când mi-au fost încredințate subiecte sau transmisiuni extrem de importante, am mai descoperit ceva în plus despre ce puteam să fac. Și da, aici am fost pusă în evidență. Parcă mereu a fost peste așteptările mele, așa că tot ce fac vine la pachet cu o mare bucurie pentru rezultat.

Mihaela Ivan: Când ai simțit că ai schimbat ceva, din postura de jurnalist?

Amalia Enache: Campaniile Știrilor Pro Tv au pornit tocmai din dorința unei generații de jurnaliști deja maturizați în measeria asta de a schimba ceva, mai departe decât de a informa. Campaniile au schimbat legi, au schimbat sisteme, au schimbat mentalități, au salvat vieți.

Tu știi ce mai fac părinții tăi?, Există viață după moarte, Avem viață în sânge, Salvează România frumoasă, Vreau și eu părinții mei, Stop torturării animalelor s-au concentrat pe ceea ce noi, cei de la Știrile Pro Tv, am considerat că sunt hibe grave de sistem sau mentalități înțepenite, de la sistemul de adopții, până la donarea de organe. E mai greu să schimbi de unul singur. Puterea de a schimba lucruri a venit din reputația și forța Știrilor Pro Tv ca întreg.

Mihaela Ivan: Cum ai caracteriza jurnalismul din zilele noastre?

Amalia Enache: E cam cum s-a întamplat și cu dogmele. Ai zice că sunt niște teze fundamentale, nesupuse criticii. Doar că în jurul unui concept de bază au apărut atâtea variațiuni, atâtea forme de pus în practică, dar și atâtea scăpări, încât termenul general e foarte greu de pus ca pălărie peste toate acestea. Teoretic, cineva care informează un public e un jurnalist. Cum îl informează și ce public își alege, aici încep variațiunile. Între un jurnalist care își riscă viața într-un război și unul care scormonește să declanșeze mici războie de alcov distanța e atât de mare încât nu prea mai pot să vorbesc la modul general. Lumea se schimbă pentru ca așa e firesc, iar eu n-am înțepeniri și melancolii despre ce era jurnalismul acum 10, 20, 50 de ani. Jurnalismul zilelor noastre nu e nici mai breaz, nici mai stricat decât ne sunt vremurile, de fapt. Ca în orice alta meserie, este despre cum alegi tu să o faci.

Ca brutar poți alege să faci o pâine din făină proastă și plină de E-uri, care doar să-i păcălească omului senzația de foame sau poți să faci o pâine consistentă, care să-l hrănească real, să-l mențină sănătos. Omul are și el de ales între cele două, ca un adult responsabil, deoarece nu e un naiv care trece prin lume ca frunza, pe unde bate vântul.

Mihaela Ivan: Dintr-un calup de știri, cu care empatizezi?

Amalia Enache: Dacă e vorba de empatie, e clar că mă ating cazurile sociale, subiectele care țin de viața noastră în comunitate, scăpările de sistem-cum a fost chiar ieri când am vorbit despre cazul unor părinți cărora deși li se spusese că bebelușul e perfect sănătos în pântecele mamei, autopsia a arătat că murise cu 24 de ore înainte de naștere, iar acum, pentru a dovedi malpraxisul tot ei, cei atât de loviți, sunt cei care ar trebui să plătească o analiza de câteva mii de lei. Sunt astfel de cazuri în fiecare zi și trec prin toată gama de sentimente, de la revoltă, la empatie, la furie.

Știrile se trăiesc, pentru că sunt despre viața noastră, despre locul în care trăim, toate se întamplă în țara asta a noastră, cu oamenii de lângă noi, fie că ne place sau nu.

Mihaela Ivan: Ești apropiată celor de la HHC România, iar acum, pe 5 octombrie, vei participa la Maratonul International Bucuresti. Vei face parte din Team Hope si vei alerga pentru a oferi copiilor care încă trăiesc în instituţii tip orfelinat şansa de a avea o familie adevărată. Ce te-a determină să te implici în această cauză?

Amalia Enache: Câtă vreme un singur om alergă pentru cauza copiilor abandonați, pentru HHC România, eu nu puteam să stau pe margine sau acasă pe canapea. Pur și simplu nu mi se părea în regula. Am înțeles asta la un moment dat, deși inițial aș fi zis nu unei astfel de provocări pentru că pur și simplu nu sunt o maratonistă. Sunt de 4 ani alaturi de HHC România și iată, prind ritm și mai alert acum, cu alergarea la maraton.

Mihaela Ivan: Ai început să te antrenezi în mod special pentru maraton sau sportul face parte din activitatea ta zilnică?

Amalia Enache: Eu fac sport, dar alergarea nu e punctul meu forte. Dimpotrivă, mi se potrivește yoga, pilates. Provocarea e cu atât mai mare.

Mihaela Ivan: Care consideri că sunt lucrurile cele mai importante pentru un copil?

Amalia Enache: Sănătatea, dragostea, educația, siguranța, grija.

Mihaela Ivan: Ce-ți amintește de copilărie? (lucruri, evenimente, gesturi)

Amalia Enache: Pădurile, iarba verde, florile de câmp, clătitele, apa de izvor sau de râu rece, gimnastica, ținutul de mână, zâmbetele, cărțile de colorat și de povești, vara.

Mihaela Ivan: Sunt multe organizații care au ca scop protecția copilului, însă tu ai ales să fii apropiată celor de la HHC. De ce ai ales să fii alături de ei?

Amalia Enache: Unul dintre motivele pentru care sunt cu atât de mare convingere alături de HHC România este că e o organizație care schimbă un sistem întreg. Pune umărul la desființarea tuturor orfelinatelor mamut de tip vechi și schimbarea vieții copiilor abandonați din România în întregime, plus a oamenilor care lucrează în sistem.

Știi de ce? Pentru că adesea, de ani buni, ajung la mine cazuri cu tot felul de copii sau oameni mari care au nevoie de ajutor. Mă impresionează fiecare în parte. Din păcate ca individ e imposibil să-i ajuți pe toti. N-am știut niciodată cum aș putea să joc rolul lui Dumnezeu și să zic: ajutorul meu merge aici, te aleg pe tine să fii salvat! Așa încât cred în proiectele mari caritabile, cele care schimbă realități întregi, care schimbă definitiv sisteme, care sunt ajutor pentru fiecare în parte dintre cei dintr-o categorie de oameni în nevoie.

Mihaela Ivan: În încheiere, spune-ne ce planuri de viitor ai? (pe plan personal/profesional)

Amalia Enache: Vreau să-mi trăiesc viața frumos, în fiecare zi.

MULȚUMESC Amalia Enache, pentru acest interviu consistent și Quartz media pentru intermediere și o colaborare excelentă!

2

Comments