Cum și ce să scrii despre un om cu mai multe vieți, care a trăit la extreme, care a reușit să facă din imposibil, posibil. Un om care sparge stereotipuri.

Cred că cel mai bine este să-l lași pe el să-ți vorbească.

Am stat #DePoveste cu Tibi Ușeriu și mi-a zis așa, pe graiu nost ardelenesc, ce l-a determinat să alerge (tot câinele rămâne cel mai bun prieten al omului), când s-a apucat să scrie cartea #27DePași, dar și ce visa el să facă în prima zi când a fost eliberat și ce a făcut de fapt.

Clar că am vorbit și de Arctic Ultra, locul unde și-a ucis demoni, amintiri, traume și iluzii, ne-a zis „regula de aur”, cum își găsește el ,,resursa” aia de a mai alerga încă puțin, încă puțin, până la capăt, cum s-a antrenat, cum a alergat la Cercul Polar alături de fluturii mov și cum a reușit să stea în apă înghețată, în copca lui din vârful muntelui.

Ei, și pentru că va participa la Bucharest Maraton ne-a dat niște recomandări despre ce-i de făcut înainte de (semi)maraton, ce să mâncăm, cum ne refacem + „mulțumirea sufletului”.

Să ne inspire până la capăt, numa’ atâta mai am de zis, Tibi va fi alături de Invictus și Hope and Homes for Children, descoperiți în articol, în ce fel.  Acum vă las să citiți răspunsurile la cele 27 de întrebări, dar nu înainte de a spune, mulțumesc Tibi pentru interviu și că ne demonstrezi că firul existenței poate fi oricând reînnodat, chiar dacă timpul nu poate fi dat înapoi.

Mihaela Ivan: Când ai început să scrii cartea 27 de pași?

Tibi Ușeriu: Trebuie să încep prin a spune că eu am fost o persoană foarte introvertită. De exemplu și în pușcărie și înainte, dar mai ales după, nu discutam cu nimeni. Știam că am făcut niște lucruri ilegale și dacă le povesteam cuiva, putea să-mi facă rău. Oricât îmi erau de apropiate acele persoane, evitam să discut, dar la un moment dat erau prea multe gânduri și nu am știut ce să fac cu ele. Atunci mi-a venit ideea să le scriu într-un jurnal.

Când unii au început  să vorbească despre trecutul meu, mai ales atunci când am venit de la Arctic Ultra, am vrut să fiu eu cel care spune întreaga și adevărata poveste, iar un prieten de la Cluj a venit cu ideea să scriu o carte. I-am zis că n-am cum să fac asta, eu am învățat abia în clasa a IV-a să scriu și să citesc, iar dacă vrei să scrii o carte trebuie să știi niște lucruri, cum să fac eu așa ceva? Mi-a zis să pun ceea ce am scris în jurnale, într-o ordine, să fac o poveste, povestea mea și el o finisează, dacă e nevoie.

No și 6 luni de zile numa asta am făcut, iar 20% din carte e măiestria altcuiva, pentru că scopul cărții a fost ca cei ce o citesc să mă cunoască, dar și să îi inspire să facă o schimbare, că despre asta-i vorba. Sunt niște memorii, nu-i un jurnal.

Ideea este că nu puteam să pun în carte traumele din copilărie, când acum am o relație atât de faină cu mama. Dacă atunci aveam relația asta cu ea, cred că eram cel mai fericit copil din lume. Felul în care am fost crescut de părinți, ai văzut și în carte, a avut un impact puternic asupra mea, dar eu n-am vrut să dau vina pe ei, să se simtă prost sau să o ia ca pe o critică. Să fim serioși, pe vremea aia io n-am cunoscut nici un copil care să nu fi luat bătaie. Pe toți ne băteau ca pe hoții de cai. Unii aveau noroc și îi băteau mai încetu, pe alții îi pocneau de le săreau capacele.

Oricum, am observat că această carte a schimbat destul de multe vieți, cel puțin pe moment.

Mihaela Ivan: De unde vine numele cărții 27 de pași?

Tibi Ușeriu: În pușcărie, mai ales în primi 4 ani când am fost la izolare, nu avem contact verbal cu nimeni. Izolare însemnând că eram închis 23 de ore într-o cameră cu pereți albi și aveam o biblie în limba germană, eu neștiind limba aceasta.

No, si o dată pe zi eram scos într-o curte, o oră, iar acolo mă învârteam și puteam să fac 27 de pași. Gândește-te să mergi 3 ani și 6 luni de zile, 27 de pași, legat la picioare cu lanțuri, o oră, în cerc. În fiecare zi, numa la aia mă gândeam. Număram pașii ăia de numa numa. Trebuia să-mi ocup mintea cu ceva.

Asta făceam eu, număram pașii și mă luptam cu trecutul meu, că de viitor nici nu putea să fie vorba, nu prea îl luam în calcul, fiind condamnat 23 de ani. Până la urmă, n-am făcut atâția, s-au cumulat pedepsele, dar tot au fost 9 ani, 8luni și 17 zile.

În primii 4 ani, nu avem voie să iau legătura cu familia, cu nimeni, iar dacă trimiteai acasă o scrisoare, abia după 6 luni de zile ajungea și primeai răspuns după alte 6 luni. Mai târziu, după ce am ieșit din perioada de izolare s-a redus și termenul ăsta de expediere și primire a scrisorilor la o lună de zile. Tot la început, avem voie doar la un telefon pe an și atunci o sunam pe mama.

Mihaela Ivan: Cartea are un titlu care nu știi unde te duce, plus zvonurile și  reușitele tale, au promovat-o foarte bine. Știu mulți care au citit-o.

Tibi Ușeriu: Practic, această cartea nu a fost promovată deloc, nici nu a fost scoasă cu vreo editură cunoscută, deci nici din punctul acesta de vedere nu a avut o campanie de marketing. Aș putea să spun că a avut noroc datorită ziarelor care au preluat niște subiecte senzaționale de acolo: soldat în armata română, a lucrat la mafia sârbească, au scris că am fost condamnat pentru tentativă de omor și jafuri armate. S-au făcut niște titluri de acestea și cartea s-a dus așa, ca un bulgăre, iar eu am evitat să reacționez la ele.

Apoi, au fost review-urile, postările pe bloguri, așa cum ai scris și tu, postările pe Facebook-ul care au contribuit semnificativ și nu în ultimul rând persoanele publice: Amalia Enache, Dragoș Bucurenci, Andreea Esca.

Mihaela Ivan: Te-ai așteptat să se vândă atât de bine cartea ta?

Tibi Ușeriu: Când am scos cartea, am zis că scoatem 1500, poate 1000 le vindem, mai dăm la prieteni și restul le donăm la penitenciare.

No și până la urmă am zis, hai să facem 3000 de exemplare, să nu ne hazardăm. Păi, în primele 2 luni de zile n-am făcut față cu tipăritu’. Tot trimiteam comandă tipografiei din Germania, în fiecare săptămână, încă 5000, încă 5000. Aveam o medie de 2000- 3000 de cărți care se vând pe lună, iar acum se menține. Acum, pentru a treia oară, va fi BestSeller.

Mihaela Ivan: Chiar ai donat cărți și penitenciarelor?

Tibi Ușeriu: Da, am donat la trei penitenciare: Bistrița, Codlea și la o Școală de Corecție, de undeva de pe lângă Brașov. Dorința mea este să donez cărți tuturor pușcăriilor din România, tocmai de aceea am pus această inițiativă sub forma unui proiect.

Mihaela Ivan: Apropo de penitenciar, tu când ai ieșit de acolo, te aștepta cineva?

Tibi Ușeriu: Da și aici este o poveste faină. M-a așteptat Alin, frate-miu și un prieten, dar eu n-am știut că ei mă așteaptă, pentru că mie mi s-a zis că o să fiu expulzat în România, dus la Gherla și îmi voi continua pedeapsa. După aia am fost luat într-o zi de dimineață, urcat într-un avion, adus în România, mi s-au luat cătușele nemțești, m-au dus la vamă, m-au luat în primire și apoi m-au scos de acolo.

Mihaela Ivan: Dintr-o dată erai liber. Ce ai făcut când ai văzut asta?

Tibi Ușeriu: Eram liber, dar eu n-am înțeles de ce, de ce s-a întâmplat asta? No și am stat acolo vreo 3 ore, s-a făcut schimbu’ și o venit unu și m-o întrebat „Mă, da’ ce-i cu tine aici?”. I-am răspuns că stau, că trebe să mă ducă pe Gherla. No și iar m-or băgat înăuntru, m-au luat ăia la verificări, au dat niște telefoane și mi-au zis „Bă… ești liber să pleci!”.

O fost groznic, nici nu știam că ușile alea se deschideau automat, eram praf, îmi era frică de oameni, de lumini, am dat într-o parcare de taxi și ioi, și galbenu ăla mă deranja.

M-am pus pe o bordură și m-am cântat ca un copil vo două ceasuri. Efectiv io n-am știut în ce parte să o iau și ce să fac. Și la un moment dat mi-am zis, „Ce Domne tăt fac?”, m-am ridicat și m-am dus la un telefon public, l-am sunat pe Alin și mi-o zis că el îi la 30 de metri de mine, la aeroport, știind de la avocat că o să mă elibereze.

Acolo, în penitenciar, erau mulți din Arabia Saudită și din zona aia. Ei erau condamnați la moarte în țările lor și o fost cazuri când s-au sinucis, aflând că li s-a dat drumu’ acasă. Atunci, s-a dat o directivă prin care nu trebuia să fim anunțați că ne eliberează sau extrădează, să evite problemele de genu ăsta. Mai este o chestie, no gândește-te tu că stai 10 ani acolo, închis și nu mai știi ce-i de făcut, în ce parte să o iei. Am simțit asta pe pielea mea, pentru că efectiv nu te mai regăsești, ești într-o lume care nu-ți mai aparține.

După 5 ani de zile, închis, aveai impresia că celula aia îți aparține, că te-ai născut acolo, nu mai știai altceva. Creierul asta face, dacă-i dai în fiecare zi același lucru, se obișnuiește și uită și ce știa. Am uitat numele prietenilor, date de naștere, multe lucruri și nici nu te mai gândești la cum este afară sau cum va fi viitorul. Devii o legumă!

Asta în primii ani, apoi s-au îmbunătățit lucrurile, am primit acces la bibliotecă, am învățat și germana, ieșeam afară, la plimbare fără lanțuri, era mai bine, dar nu mai conta… erai închis.

Mihaela Ivan: Percepi perioada de detenție ca pe o pregătire pentru ce ai făcut ulterior, maratoanele, ultra maratoanele, lucrurile extreme?

Tibi Ușeriu: Niciodată nu mă gândesc că fac asta pentru că am învățat acolo, căci acolo nu pot să zic că am învățat ceva, efectiv. În schimb, acolo m-am cunoscut pe mine, am învățat să lucrez cu mintea mea. Am meditat foarte mult, am înțeles ce pot să fac, care-mi sunt limitele.

Totuși, eu de mic copil am trăit la extreme, am fost dat la oi, bunicu’ ne scotea noaptea pe la 3 să căutăm nu știu ce oi și făcea ravagii de nu mai puteam să intrăm în casă. Cam așa mi-o fost pregătită partea psihică, de mic.

Lipsa de educație, de modele din perioada aia și-a spus cuvântu’. Pe atunci, la televizor, de dimineața până seara, cânta Lambada și mă gândesc că, poate dacă auzeam Mozart, poate că nu eram pe la Viena, pe la o Filarmonică, dar tot eram altfel.

Mihaela Ivan: Îmi ziceai, înainte să începem să înregistrăm că tu n-ai fost pasionat de sport, de unde până unde ai ajuns să alergi?

Tibi Ușeriu: La un moment dat, în pușcărie aveam niște vise, că alerg, că alerg și când ajungeam acasă mă durea piciorul drept și apoi nu mai puteam să fug. M-am visat foarte mult aici, pe pământurile lui bunica. Credeam că toate astea vin din copilărie, din traumele mele, dar niciodată nu m-am gândit că io o să mai ajung aici. Apoi, odată când a venit Alin, fratele meu, la mine, mi-a povestit că el se întoarce acasă, mi-a zis despre proiectul cu Tășuleasa și pentru mine era așa ciudat, ce să faci pe Bîrgaie, ești niebun? No, dar l-am lăsat în pace și în 2008, tot aici am ajuns, dar alergarea am început-o numa în 2012.

Deci, n-am ajuns acasă și m-am apucat să fug. De fapt, în primele 6 luni eram la pământ. Cu toate că în detenție, când povesteam cu deținuții, fiecare zicea ce o să facă atunci când iese. Unii spuneau că o să bea, alții că merg la femei, io voiam să mă duc să mănânc cartofi prăjiți. Bineînțeles că în alea 6 luni nu mi-o trebuit nimic, nimic. După aia, o perioadă, adevărat îi că asta am făcut, am mâncat numa la McDonalds și beam RedBull.

Firul existenței poate fi oricând reînodat, chiar dacă timpul nu poate fi dat înapoi.

Mihaela Ivan: Ce s-a întâmplat în 2012, de te-ai apucat de alergat?

Tibi Ușeriu: Noi aveam aici un gard mai rău și câini, numa unu mai trăiește dintre ei și îi scotea din țarc și îi duceam un pic, mă plimbam cu ei și într-o zi am luat-o la alergare după câini și la nici 200 de metri am simțit dureri în piept și m-am speriat. Aveam în jur de 35 de ani și eram praf cu sănătatea și mi-am propus măcar pe partea asta să fac ceva, dacă tot sunt aici, în vârful muntelui. No, și în fiecare dimineață, când dădeam drumu’ la câini, o luam la alergare, 200, 500 metri, după aia am ajuns să fac o tură de 3 kilometri, apoi 10 kilometri de trei ori pe săptămână și a început să-mi placă foarte mult. Mi-am schimbat și dieta, după aia m-am hotărât să mă înscriu la un maraton.

M-am dus la Cluj și am ieșit în primi 40 din cei 600 de participanți. Ideea este că de fiecare dată când alergam pe distanțe lungi îmi plăcea foarte tare. Intram în meditație, mă tot duceam  cu gândurile mele și după aia realizam cât de mult fugeam. Așa am văzut că pot 60-70 de kilometri. După aia m-am înscris la un UltraMaraton, în Ciucaș, 110 kilometri și am ieșit în primii 5.

La fiecare Ultra Maraton am zis că nu mai particip. Cu toate că psihicul ducea, fizicul nu era pregătit și aveam dureri mari. Însă, am descoperit eu că de fiecare dată când nu mai pot, mai pot puțin, că îmi găsesc o resursă.

Mihaela Ivan: Ok, dar care-i magia? Care-i resursa asta care te face să mai poți încă puțin și încă puțin, până la linia de finish?

Tibi Ușeriu: La început voiam să mă autodepășesc, de fiecare dată voiam mai mult de la mine, să văd dacă pot mai mult. Din toate punctele de vedere, fizic, psihic mă forțam foarte mult, „hai încă un pic, încă un pic”. Acum, problema nu se mai pune așa, mă gândesc la scopul propus și unde vreau să ajung. Nu-mi mai trebuie o altă motivație. Pentru mine să alerg este ca și cum s-ar trezi oricine și s-ar duce să se spele pe dinți. Nu mai contează, că plouă, că ninge, mi-a intrat în automatism.

Mi-am pus în plan un circuit de competiții definite ca fiind cele mai grele din lume pe care îmi doresc să le termin, așadar, acum aceasta-i motivația. Repet, acum nu mai caut o formulă, știu doar că trebuie să merg mai departe. Corpul trebuie dresat, trebuie să asculte ca un câine de stăpân, nu trebuie să-i lași alternative, să preia inițiativa și să-i dicteze minții ce să facă.

Mihaela Ivan: În carte specifici că n-ai respectat niște reguli de alergare, de pregătire, înainte, în timpul și după competiție, promovate de către alții. Ți le-ai făcut tu pe ale tale, după cum ai văzut că funcționează mai bine.

Tibi Ușeriu: La început am citit foarte mult și am încercat să le respect, dar am văzut că pe mine nu mă ajută. E foarte greu la 38 de ani să schimbi stilul de alergare. Corpul se schimbă până pe la 28 de ani, pe urmă e foarte greu să mai faci ceva la el. Adevărul este că am încercat eu să alerg ca alții, să respir ca alții, dar a doua zi nici nu mai puteam să alerg de durere, pentru că mă dureau toate. Fiind autodidact am început să testez lucruri pe mine. De exemplu, atunci când am început să stau în copcă a fost la fel. L-am văzut pe Wim Hof, „IceMan”, i-am scris un e-mail, mi-a zis că este o chestie de concentrare, dar să-i plătesc 170 de dolari pe lună, să-mi trimită informații.

No, lasă, decât să dau atâția bani, mai bine mă duc io, îmi fac o copcă și încerc singur. Prima dată era să mă și cotrâmbe acolo în copcă, după 7 secunde am ieșit, am făcut hipotermie și deabia am ajuns aici, sus să mă încălzesc. Dar, la fel ca și cu alergatul, am încercat tot felu de respirații, am stat în fiecare zi tot mai mult, fiind foarte concentrat, știind ce înseamnă meditația. Așa am ajuns să stau 20 de minute în gheață fără să mai am probleme. Când au venit de m-au filmat, stăteau jurnaliștii pe gheață, lângă mine și tremurau cu hainele pe ei, iar eu n-aveam nici o treaba. Totul pleacă de aici, din cap!

E de știut că pe mușchi se formează un fel de grăsime cenușie și ea ține de cald. Odată ce ea este formată, poți să stai din ce în ce mai mult și nu mai e nevoie de atâta concentrare, pentru că stratul acela de grăsime cenușie ține de cald. De fiecare dată când m-am întors de la Cercul Polar, din cauza asta am avut probleme destul de mari, deoarece la 20 de grade Celsius, transpiram ca un câine. Până se reduce acel strat de grăsime durează un pic să te readaptezi la temperaturi normale.

Mihaela Ivan: Care a fost regula de aur, când te-ai antrenat pentru 6633Arctic Ultra?

Tibi Ușeriu: Știam că trebuie să rezist la frig, că nu contează așa de tare forța și mușchii. Problema acolo era că riscai să intri foarte repede în hipotermie și trebuia să reziști la -40 de grade cu un echipament care să te lase să te poți mișca.

Înțelegând toate astea, m-am apucat să alerg pe aici, pe dealuri, dezbrăcat. La început făceam 10 minute de alergare, apoi 15 minute, până am ajuns să-mi fac toate turele așa, fără haine.

No, și pentru că se opreau oaminii și se uitau la mine și-mi mai făceau și poze, mi-am tras și o mască pe față. După aia se auzea prin zonă că aleargă unu cu costum de om, că nu are cum să fugă așa dezbrăcat, pe frigurile alea.

Într-o zi, alergam tot așa și când am ieșit din pădure m-am întâlnit cu doi oameni care luau niște fân de pe o căpiță. Io am uitat că-s dezbrăcat și i-am salutat. A poi când m-o văzut, așa o luat-o la fugă, de frică.

Treaba asta m-o ajutat foarte mult la competiții, că puteam să port haine în care să mă pot mișca mai bine. Ceilalți, când ieșeau din punctele de control, aveau nevoie de 15-20 de minute să se adapteze la temperatură, eu nu avem problema asta.

Mihaela Ivan: Ce alte elemente de acestea de diferențiere au fost între tine și ceilalți participanți la Arctic Ultra?

Tibi Ușeriu: Eu am dormit foarte puțin. Ei aveau forță, dar nu aveau rezistență. Atuul meu a fost ăsta, să rezist, să stau treaz, iar treaba asta vine din nou din psihic, nu-i din fizic. De exemplu, anul acesta, pe perioada competiției am dormit 7 ore în 5 zile, apoi 10 ore de odihnă. Odihnă însemnând să stai, să-ți schimbi hainele și să mănânci.

Mihaela Ivan: Știu că e nevoie de o alimentație foarte bogată în calorii, cam cât trebuia să mănânci ca să reziști unei zile la Cercul Polar?

Tibi Ușeriu: În punctele de control mâncam în 3 ore, cât mâncam de obicei, în 3 zile. Ieșeam toți de acolo ca pinguinii. Asta pentru că în timpul competiției era foarte greu să ne alimentăm.

Îmi făceam cuburi de brânză, că pe atunci, când am fost prima dată eram și vegetarian, le luam înghețate din sanie, le băgam sub haine, temperatura corpului le dezgheța și așa mă mai păcăleam cu o gură de mâncare.

Mihaela Ivan: Nu se compară competițiile la care ai participat tu cu Bucharest Marathon, dar totuși, ce le recomanzi participanților să facă, chiar dacă mai sunt doar 3 zile, până se dă startul cursei?

Tibi Ușeriu: Să mănânce! Cu 3 zile înainte de un maraton nu mai ai altceva de făcut. Acum, depinde pentru ce faci maratonul. Sunt care trag să scoată timp bun, unii alergă doar de plăcerea cursei. De fapt, nu înainte cu 3 zile, înainte cu 10 zile nu mai ai ce să faci. Trebuie să-ți ții corpul cald, să faci alergări de 3 km și mult stretching, yoga.

Oricum, să scoți la maraton un timp  de 4 ore, ai nevoie de o pregătire de 3 luni de zile.

Să mânânce glucide. Eu mănânc miere de albine și carbohidrați, paste din făină integrală. Pe distanța de 40 de kilometri  iese energia din ficat, să zic așa. Noi avem de obicei 2 ore de energie, apoi corpul începe un fel de canibalism, să se mănânce singur și ia din resursele corpului, din mușchi.

Creierul are un consum de 20% de energie din corp, dar nu ia grăsime, nu trăiește cu lipide, doar cu glucide. Deci, el este primul care îți dă așa, niște șocuri. Ajungi în niște momente când simți lipsă de energie, de putere. Așadar, prima dată consumă din mușchi, apoi este un consum de 20-30% din consumul de lipide. Depinde până unde duci efortul.

Eu, de exemplu dacă am trecut cu pulsul peste 160, intru în consum de glucide. Glicemia trebuie ținută în frâu, altfel scade și intervine șocul și senzația de slăbiciune.

O cursă de 10, 20 kilometri poți să o duci din glucide, una de 40 o duci și cu lipide.

Mihaela Ivan: Recomanzi să facem opriri în timpul cursei sau să le evităm pentru a nu ieși din ritm?

Tibi Ușeriu: Depinde cât de mult te-ai antreat. Dacă vrei doar să termini cursa de 21 kilometri, atunci poți să te oprești și la 5 kilometri, să bei apă și consumi glucoză, fără să mănânci alimente grele. Recomand și halvaua care îți dă energie treptat, nu pe moment.

Hidratarea este foarte importantă. La 10-15 minute, să luați câte o gură de apă, să nu lăsați până când nu mai puteți de sete, că asta înseamnă că ești deshidratat.

În deshidratare pierzi săruri minerale, iar ele sunt importante pentru procesul chimic. Nervii au nevoie să trimită mai departe impulsurile pentru mușchi ca să meargă mai departe. De aici încep cârceii, crampele, inflamațiile pentru că nu există apă, iar procesele chimice din corp nu se fac.

Apropo de cârcei, mulți iau pastile sau geluri, în timpul competiției, dar își fac efectul în 15-20 de minute. Eu recomand ca înainte cu 10 zile să iei un anticârcel în fiecare zi sau doze de săruri minerale. Dacă faci asta, nu mai e o problemă dacă uiți să bei apă atât de des, pentru că tu ai deja un corp alimentat.s

Mihaela Ivan: După maraton, ce e recomandabil să facem?

Tibi Ușeriu:La fel, mâncare! În timpul efortului consumăm foarte multe celule și ca să ai o regenerare foarte bună, trebuie să alimentezi corpul cu ceva sănătos. Nu-i recomandată pizza, dar sufletul trebuie mulțumit cu ceva. Io, de exemplu, după curse de astea mănânc înghețată de numa.

E una din plăcerile mele, dar repet, recomandabil este să mâncați sănătos, apoi răsfățul.

Mihaela Ivan: Apropo de plăceri și lucruri faine, hai spune-ne ceva despre fluturii ăia mov.

Tibi Ușeriu: Ioi, îi o poveste foarte faină cu fluturii ăia mov. La finalul cursei de la Cercul Polar, am stat de poveste cu Andrei Roșu și ne-am dat seama că i-a văzut și el. No, și am zis, dar oare nu erau?

Nu erau că el a mers cu încă cineva și tot îl întreba, mă tu îi vezi? Vlad nu-i vedea.

Pe fluturii ăștia mov, care-s de fapt o halucinație, am început să-i vedem după a patra zi. Cum mergeam eu pe gheața aia, vedeam crăpături cu diferite forme și când vedeam pe Mickey Mouse, pe Mihaela aia din desenele animate și la un moment dat au început să vină fluturii mov care zburau cu mine. Am închis ochii, să văd dacă mai sunt. Atunci păreau toate și mai reale.

Cel mai fain lucru este că amândoi, și eu și Andrei am avut aceeași halucinație și nu credeam că așa ceva e posibil!

Dar prima mea halucinație am avut-o în Alpi, când vedeam elefanți. Atunci când ești obosit, ai așa, ca două ecrane în față, realitatea și ce îți imaginezi, iar la un moment dat ecranele se suprapun și nu mai faci diferența dintre ele.

Cele mai tari povești cu halucinații le au americanii pe bloguri. De exemplu, Adi Toma care a participat la Turul Giganților a avut halucinații cu Winnetou. Îl vedea pe Winnetou cum fuge printre stânci și trage cu arcu după el și Adi se tot ferea. Apoi, după competiție și-a dat seama de ce  s-a întâmplat asta, pentru că în copilărie era personajul lui preferat.

Halucinațiile se manifestă pe retina creierului și se bazează pe experiențe, pe traume și inconștientul preia controlul. Așa cum se întâmplă și în vis.

Pare amuzant, dar din halucinație, dacă ești foarte obosit, poți să treci în demență și nu mai ai nici o legătură cu realitatea. E periculos pentru că la Ultra Maratone sunt prăpăstii, pericole și tu nu le mai percepi.

Mihaela Ivan: Ce poți să faci ca să oprești halucinația?

Tibi Ușeriu: Să dormi, creierul tău să facă un click. De obicei, după faza asta, când adormi, visezi ceva. Visul resetează inconștientul.

Mihaela Ivan: Hai să revenim aici, acasă și să vorbim despre Maratonul via Maria Theresia. Am fost și eu anul acesta la un punct de hidratare și tot ceea ce am văzut, participanți, organizare, mobilizare mi s-a părut absolut minunat.

Tibi Ușeriu: În primul rând, ideea acestui maraton a pornit de la Alin. El s-a întâlnit la Viena cu un austriac care i-a spus că pe aici, pe la noi trece drumul Mariei Theresia. Lui Alin i-a picat fisa, a căutat să vadă pe unde trece mai exact. Drumul pleacă de la Piatra Neamț și duce până la Alba Iulia, fiind un drum de graniță pe unde aprovizionau soldații care stăteau acolo, cu alimente, haine, arme, cu toate cele necesare. A fost făcut la indicațiile Mariei Theresia și se spune că și ea a trecut pe acolo cu caleașca.

No și să fie treaba bună, Alin a vorbit cu cei de la Raiffeisen Bank să reabiliteze partea de drum de aici, din munții Călimani, fiind una din zonele cele mai spectaculoase pe unde acesta trece.

La început nu a fost vorba de o competiție sportivă, dar trebuia cumva să-l facem cunoscut și am ajuns la ideea de a face o competiția.

La prima ediție, am zis să nu ne hazardăm și să facem 300 de locuri pentru concurenți. S-au ocupat toate, un-doi și așa a început proiectul. În anul următor am dublat locurile, am avut 600 și în 3 luni s-au ocupat.

Mihaela Ivan: Dacă este atât de mare cererea, de ce nu creșteți numărul de locuri.

Tibi Ușeriu: Pentru că logistic este foarte dificil. În Piatra Fântânele nu ai unde să cazezi 1000 de oameni. Din cauza asta am și schimbat traseul. În mod normal se pleca de la mina de sulf și se venea aici, în Tihuța, la cantonul Silvic.

Apoi, dacă tot s-a început promovarea Colibiței, am pus Semimaratonul și Maratonul acolo, plus Triatlon. Așa am rezolvat problema aceasta și promovăm două locuri faine din județ.

Mihaela Ivan: Apropo de logistică, mi s-a părut super tare că am avut pepene pe vârful muntelui și le-am dat participanților.

Tibi Ușeriu: Da, am dus pepenii cu elicopterul. Asta a fost una dintre dorințele mele, încă de la prima ediție, să avem un elicopter care să intervină, în caz că apare un năcaz și să asigure logistica. Anul acesta, cu sprijinul lui Radu Moldovan, am reușit să facem și asta, lucru care face diferența, atunci când este vorba de o accidentare.

Mihaela Ivan: Tu reușești să motivezi foarte mulți oameni, să realizeze că oricine se poate schimba sau poate să facă o schimbare, dacă-și propune. Pe tine cine te motivează?

Tibi Ușeriu:În momentul acesta nu mai am nevoie de motivație din exterior, efectiv, atâta îmi place ceea ce fac, că nu-mi mai trebuie. Mulți mă întreabă, „No, ce să facem, să alergăm?”, dar nu-i neapărat vorba despre asta, ci să găsești tu ceea ce îți place foarte mult, încât să-l faci fără să mai ai nevoie de motivație.

Mihaela Ivan: Ce urmează?

Tibi Ușeriu: Am fost rugat de unitatea militară de la Luna să ajut soldații din Bistrița să ducă acel steag cu Invictus, acesta ajungând și la noi, în drumul său prin toată România. Pentru că din cei 4 soldați, au rămas doar doi care să alerge, le trebuia pe cineva care să fugă atât de mult încât să lege toată ștafeta. Așadar, pe 22 octombrie, de dimineață o să iau steagul Invictus și îl duc la Cluj. Pentru soldații aceștia care și-au riscat viața pe câmpul de luptă merită, merită orice și o fac din tăt sufletu’.

Acum, în 14-15 octombrie sunt la Maratonul București, unde alerg pentru fratele meu, îl ajut să facă un Maraton și vom fi cu volunarii la un punct de hidratare pentru  Hope and Homes for Children România. Vom sprijini #teamhope cu tot ce știm noi mai bine, cu o echipă Tășuleasa.

Am terminat un an destul de complicat, am făcut o pneumonie la +30 de grade, așa ca-n bancurile cu Bulă. N-am avut niciodată probleme, nici n-am fost răcit cât alergam pe frig, dar acum am luat un virus. Din gripă s-a transformat în pneumonie, deabia am scăpat de ea. Problema asta mi-a dat peste cap ultima competiție, Turul Giganților, iar anul viitor încă nu știu, dar cu siguranță voi alerga.

Cei de la Cercul Polar m-au invitat pentru că se schimbă traseul, este an aniversar și pare tentant, dar încă n-am luat o decizie, în sensul ăsta.

De asemenea, îmi place foarte mult partea de escaladă și aș putea pe viitor să o integrez.

Oricum, dacă stau să mă gândesc, unde eram acum 20 de ani și unde am ajuns, fără doar și poate, am reușit să fac o schimbare majoră cu mine. Pot să zic că este cea mai frumoasă perioadă pe care o trăiesc acum, din toate punctele de vedere.

3

Comments