Sâmbătă, o fată de 19 ani a fost înjunghiată de un băiat de 16 ani, pe o stradă din municipiul Bistrița. Fata a murit la spital. Detalii, aici.

Aceasta este știrea care vine dintr-un oraș mic, liniștit în care ai zice că timpul stă pe loc și nu ți se poate întâmpla nimic.

M-am blocat, atunci când am văzut știrea, însă acum sunt revoltată; sunt revoltată când văd că există o singură luare de poziție din partea unui om politic, în legătură cu acest eveniment și vreo două articole relevante în presa locală.

Oameni dragi din Bistrița, când v-ați pierdut și voi omenia, sensibilitatea?! La noi în oraș are loc o crimă în plină stradă și nu faceți nimic? Nu ziceți nimic?

Oare ne simțim protejați de faptul că erau amândoi de etnie rromă, căutau prin gunoaie, băiatul cutreiera străzile, neavând adăpost, este violent și cei doi, de fapt își împărțeau teritoriul?

INDIFERENȚA NOASTRĂ NAȘTE MONȘTRII!

… De fapt, acest eveniment, pe lângă indiferență, sublinează o problemă socială, persoanele fără adăpost și comportamentul lor. Oameni pe care-i etichetăm ca fiind țigani, lenești, nemernici, nespălați, răi, fără să ne gândim de ce au ajuns așa, ce putem să facem pentru ei și mai mult, că noi sau copilul nostru putea să fie în locul acelei fete de 19 ani.

Da, este datoria noastră să facem ceva și pentru astfel de oameni, pentru că suntem oameni. Apropo și animalele se ajută între ele.

Zic și eu că nu are rost să ne pierdem timpul căutând vinovați, ci căutând soluții, așa cum fac și alți oameni din țările acelea înspre care tindem.

„Vom avea o șansă în viitor doar dacă ne vom asuma propria noastră răspundere. Nu va veni nimeni de altundeva să ne ofere binele.”- Regele Mihai I

Din dorința de a trage un semnal de alarmă asupra gravității unei CRIME făcute de un copil al străzii (nu mi-am închipuit vreodată că o să fie nevoie să fac asta) și căutând soluții pentru stoparea delicvenței juvenile în rândul persoanelor fără adăpost, i-am luat interviu unui om care are o poveste de viață demnă de un roman, Vișinel Bălan.

Povestea lui Vișinel Bălan care a crescut într-un centru de plasament, apoi pe străzi, dar și-a depășit condiția, a atras atenția și celor de la The Guardian, reportajul fiind nominalizat la One World Media Awards 2015 și mai multor publicații internaționale. Acesta a înființat Asociația „Desenăm Viitorul Tău”, organizație care oferă servicii de sprijin și asistență grupurilor sociale vulnerabile. Mai multe despre asociație, aici.

Mihaela Ivan: Care este primul lucru la care te gândești, atunci când auzi de astfel de evenimente?

Vișinel Bălan: Copilul este oglinda societății. Situația este și mai delicată când vorbim despre un copil al străzii, decât de un adult.

Vorbim de un copil care nu are modele, repere, un acoperiș, o masă caldă, unii îl critică, alții îl înjură, nimeni nu-l ascultă și își câștigă existența prin acțiuni antisociale. Mă întreb, ce caută un copil pe străzi? Avem o legislație care protejează copiii, de ce nu-i aplicată? În opinia mea, poți acuza societatea că nu a fost în stare să intervină pentru a preveni o astfel de manifestare.

Mihaela Ivan: De ce crezi că ajung acești copii să comită astfel de fapte?

Vișinel Bălan: Când ești un copil care trăiește sub cerul liber ți se dezvoltă instinctul de supraviețuire. Viața pe stradă te transformă într-un „animal nesocial” condamnat să supraviețuiască indiferenței celor care trec pe lângă tine. Nu cunoști altceva decât agresivitate și ură. Cum spuneam și mai devreme, copilul este oglinda unei societăți.

Mihaela Ivan: Ai avut o perioadă în care ai trăit și tu pe străzi, nu ai avut adăpost, ce te-a ajutat să depășești acea situație?

Vișinel Bălan: Nu e ușor să trăiești sub cerul liber. Îmi aduc aminte, era 3 dimineața, într-o zi de joi, eram într-un colț, în dreptul ușii de la intrarea în sala de așteptare a gării Salina, din județul Bacău. Nu mai puteam de frig, eram înlăcrimat. Am fugit de violența din centru. Îmi era mai bine pe stradă, nu eram atât de des abuzat fizic. Nu speram decât să primesc ceva de mancare de la oameni.

Mă fascinau oamenii, îmi doream să fiu și eu ca ei. Mi-au insuflat o dorință de a reuși. Când vrei, poți… așa îmi spunem. Însă e foarte adevărat că niciodată nu o să răzbați singur. Am întâlnit oameni care m-au simpatizat și mi-au salvat viața.

Mihaela Ivan: Știu că păstrezi legătura cu cei de pe stradă, le mai duci de mâncare. Ce spun aceștia că își doresc?

Vișinel Bălan: Chiar ieri am luat șase copii care cerșeau la biserică și am mers la un supermarket. Cel mai mare dintre frați m-a rugat să nu-i bat. Nu înțelegeam, de ce să-i bat? Le-am spus că nu ofer bani, însă pot să le ofer un coș de mâncare. Am facut cumpărăturile și am ales să ieșim în parc să vorbim. “Oamenii fac mișto de noi, unii ne cumpără de mâncare și apoi ne dau câte un șut în fund, ne injură”, mi-a spus unul dintre frați. Toți își doresc să se simtă în siguranță, să aibă o masă caldă și fie ajutați să se integreze cu toate că sunt non-conformiști.

Vreau să realizați că nu poți schimba peste noapte un om care a trăit pe stradă. Este greu să înțelegi cu adevărat psihologia cuiva a care nu are un adăpost, o familie, un rost și locuiește pe străzi.

O să tot repet, trebuie să devenim mai responsabili în aplicarea și modificarea legii asistenței sociale, pentru că aceasta există.

Mihaela Ivan: În ultimii ani s-au făcut progrese, s-au luat măsuri pentru copiii instituționalizați și copiii de pe străzi. Poate că din această cauză se spune că sunt destule legi, dar nu sunt respectate. Ce crezi că lipsește din categoria măsurilor luate?

Vișinel Bălan: Legea persoanelor fără adăpost prin care statul să intervină, să ajute acele persoane care ajung pe stradă, cu o locuință socială, consiliere socială, psihologică și juridică. Avem probleme la nivel de prevenire a unui astfel de fenomen.

Sunt oameni care ajung pe stradă nu pentru că sunt leneși, golani ci pentru că nu și-au mai permis să-și plătească ratele la casă…, și multe alte cazuri.

Pentru fiecare persoană trebuie gândite soluții. În România lucrurile vor merge bine când se va face cu adevărat asistență socială.

Mihaela Ivan:  Tu cunoscând fenomenul din ambele perspective, ne poți spune, sunt legi pentru oamenii fără adăpost?

Vișinel Bălan: Repet, o lege a persoanelor fără adăpost, nu există. Există ceva despre persoanele fără adăpost în Legea 292/2011, Legea Asistenței Sociale și atât. A existat în 2006 o ordonanță a Guvernului Românei prin care se punea accent pe protecția persoanelor fără adapost, însă a ținut până în 2010. Respectiva ordonanță era un document, așa ca să mai bifăm ceva. E trist că după 25 de ani nu avem o lege pentru persoanele fără adăpost. Avem case părăsite, avem terenuri unde putem achiziționa module de locuințe ce pot fi date spre folosință persoanelor fără un acoperiș. Nu ne pasă și apoi ne întrebăm de ce unul îl omoară pe celălalt, sau de ce persoanele fără adăpost sunt agresive. Cred că trebuie să ne punem o altă întrebare, eu ce am făcut pentru al ajuta pe acel om?

Am citit în presă de efortul unor administrații prin care cei fără adapost au primit locuințe de la stat. Felicitari, însă nu este suficient să oferim o locuință. E ca și cum ai da unui cerșetor 10 lei, bani pentru care n-ai nici o garanție că-și cumpără de mâncare.

Când faci un gest trebuie sa-l finalizezi. Ideea înființării Serviciilor Publice de Asistență Socială în România a fost genială, însă este nevoie să se mai lucreze la felul în care se contină punerea în aplicare a măsurilor. Ține doar de noi să facem lucrurile să funcționeze.

Apoi, trebuie să fim raționali, nu poți avea pretenții de la o familie căreia i-ai dat o locuință socială azi, că de mâine totul o să fie roz, o să fie asemenea familiilor cu care suntem noi obișnuiți. Literatura de specialitate spune că integrarea în societate a unei persoane fără adăpost poate dura de la 5 ani în sus, și asta în condițiile în care sunt aplicate toate metodele de intervenție specifice (consiliere psihologică, juridică și socială). Vi se pare mult? Uneori efectele neimplicării duc, după cum am văzut, la crime și la alte delicvențe.

Mihaela Ivan: Povestea ta dovedește că oamenii care ajung să trăiască pe străzi, nu sunt niște monștrii, iar dacă li se oferă ajutor, se pot reintegra. Transmite un mesaj pentru cei care doar judecă oamenii fără adăpost și nu acționează în nici un fel.

Vișinel Bălan: Eu pot să spun doar atât, am crescut într-o casă de copii, am fugit la vârsta de 10 ani pentru relele tratamente la care am fost supus. Am fost victima unor abuzuri la o vârstă fragedă și n-aș fi reușit singur.

Țin minte cum o dată, în timp ce cerșeam, o femeie, într-un tren personal, mi-a spus „ești frumos în interior, o să ajungi un om foarte mare.” Cuvintele ei calde m-au încurajat, așa cum nu vă puteți imagina.

Ura naște monștrii, bunătatea …oameni.

Vişinel Bălan are 28 de ani, a fost abandonat la vârsta de două luni, fiind al treisprezecelea copil al unei familii din Bacău. El a trecut prin mai multe centre de plasament şi nu şi-a cunoscut familia până la vârsta de 11 ani. În prezent, Vişinel este licenţiat în drept şi teatru, a finalizat un master în Științe Penale și urmeză un master în Gupuri de Risc și Servicii Sociale de Suport la Universitatea București – Facultatea de Sociologie și Asistență Socială

Lucrul de care este cel mai mândru este ONG-ul pe care l-a înfiinţat în 2013 – Desenăm Viitorul Tău – care lucrează cu copii instituţionalizaţi din România.

Momentan desfășoară un amplu studiu de cercetare pe un eșantion de aproximativ 1000 de tineri din Centrele de Plasament/Apartamente sociale/Centre Rezidențiale aflate sub subordinea DGASPC. Rezultatul analizei vine în susținerea implementării de noi politici de suport pentru tinerii care urmează să părăsească sistemul de protecție socială din România.

3

Comments