Poate că ultimul lucru la care ne gândim pe parcursul unui an de zile este problema copiilor instituționalizați. E un subiect trist, complicat, încărcat de emoții, de nevoi și de multă muncă. Iar dacă nu fac parte din lumea noastră, preferăm să-i lăsăm acolo unde sunt, în orfelinate, cu necazurile și durerile lor.

Dar micuții aceștia, de fapt, fac parte din lumea noastră și, spre fericirea lor, există oameni ca Ştefan Dărăbuş care se gândesc zilnic la ei, care-și dedică întreaga activitate pentru binele și viitorul lor și al nostru.

Ştefan Dărăbuş este Director Regional pentru Europa Centrală și de Sud al organizației Hope and Homes for Children. Până de curând el a fost directorul național al Hope and Homes for Children România și, de mai bine de 16 ani, alături de o echipă de oameni ambițioși, s-a implicat în reformarea sistemului de protecţie a copilului și a realizat pentru copiii instituţionalizaţi lucruri seminficative. Viziunea sa este de a contribui la construcţia unei societăţi care să poată oferi fiecărui copil o viaţă de familie.

Mihaela Ivan: Când și ce v-a determinat să vă implicați în astfel de acțiuni dedicate copiilor instituționalizați?

Ştefan Dărăbuş: A fost, pentru mine, o chestiune de emoție. M-a tulburat excesiv coșmarul copiilor țintuiți în instituții. Mă bântuiau imagini ale tristeții resemnate și neputinței, de care mă loveam constant, în locurile acelea reci, depersonalizate, ca niște lagăre de concentrare, unde își duceau viețile chinuite, într-o tăcere transformată în tortură, sute și mii de copii. Apoi, a fost inevitabilă ancorarea mea în domeniul acesta dificil, neplăcut și deloc atractiv pentru omul obișnuit. Pentru că e o lume aparte, unde vezi nenorociri, fețe chinuite, lacrimi, copii cu dizabilități, durere, nepăsare și, mai ales, blazare, multă blazare. M-au bântuit și mă bântuie și acum fețele unor copii, ale unor oameni, care sunt mai grăitoare decât orice carte, decât orice imagine, pentru felul în care lumea asta poate fi un iad pe pământ, cu ființe torturate prin ignoranța, prin lipsa de acțiune și prin blazarea celor din jur. Cineva spunea că noi, oamenii, perpetuăm diabolicul, durerea și disperarea umană prin lipsa de acțiune. Cred, profund, că așa e. Așa că am ales să acționez, să fac și eu ceva, atât cât pot, ca să aduc iubire, fericire, împlinire în viața celor mai vitregiți dintre copii. Și e un drog foarte puternic: cu cât faci mai mult bine, cu cât reușești să transformi în bine viața celor din jurul tău, cu atât vrei să o faci și mai mult. Orice altceva devine plictisitor.

Mihaela Ivan: În speech-ul avut la TEDx Cluj ați vorbit despre prima experiență dintr-un centru de plasament, în Maramureş, la Cavnic, unde, deși erau 86 de bebeluşi, în câteva camere, era o tăcere mormântală, nu auzeai nici musca. Şi, de regulă, când e vorba de copii mici, aceştia plâng. Spuneați că „bebeluşii în medii instituţionale plâng până îşi dau seama că nu-i ascultă nimeni.” Pe lângă aceste efecte psihologice semnificative, spuneți-ne cu ce alte deficiențe majore se confruntă copiii din instituțiile de tip vechi?

Ştefan Dărăbuş: Aș schimba paradigma la care vă referiți, de la una a ”deficiențelor” (care implică, prin conotația terminologică, imposibilitatea de recuperare și, implicit, absența potențialului de revenire) – la o paradigmă a provocărilor. Pentru că, în fond, copiii care au neșansa să crească în instituții fac față unor provocări extreme, pe care, însă, le pot depăși, într-o mai mare sau mai mică măsură, prin forța lor interioară ori prin felul în care sunt sprijiniți de oamenii din jurul lor.

Fiecare copil progresează în ritmul său individual, insă un copil care a trăit în instituţii prezintă, în cele mai multe cazuri, întârzieri în dezvoltare. Acestea pot fi de natură fizică, intelectuală, comunicativă/emoţională și socială. Problemele în dezvoltarea fizică sunt sănătatea precară, atrofierea creierului (prin deprivarea de afecțiunea și atașamentul părintesc), atrofierea mușchilor. La nivel intelectual, sunt tipice lipsa interacțiunii, a atenției pe termen scurt și foarte scurt, dar mai ales, stima de sine foarte redusă, încrederea în sine aproape inexistentă. În mare parte, încrederea în noi ne dă forța să trecem peste greutățile de care ne lovim în viață, ceea ce face diferența între succesul sau insuccesul nostru ca oameni în societate și în familie. Din perspectivă emoțională, lipsa de atenție și de stimulare din mediul instituțional are ca și consecințe tendințele autiste, comportamentul repetitiv, obsedant, legănatul obsedant, jocul obsesiv cu mâinile, auto-stimularea, automutilarea și agresivitatea asupra celorlalți, ca formă (bineînțeles, alienantă) de interacțiune. În același palier intră afecțiunea nediscriminatorie și inabilitatea de a distinge între contactul fizic sănătos și cel nesănătos (pentru că, dacă nu ai învățat de la familia ta, de la cei care te iubesc, ce înseamnă afecțiunea și tandrețea cuiva care te iubește ca membru al familiei, atunci ești ușor trișat de cei care vor doar să profite de tine și să te folosească sexual). Și tot aici se regăsește dificultatea de a lega relații pe termen lung, relații profunde, pentru că, dacă toată copilăria ta, toată tinerețea ta, ai fost între adulți care te-au îngrijit pe schimburi, în ture, sau între copii care pleacă și vin, mereu alții – e imposibil să percepi ce și cum se leagă o relație pe termen lung. Și de aici – un întreg lanț vicios, pentru că mulți din cei care ies din instituții, o dată deveniți adulți, au dificultăți enorme în a-și găsi un partener de viață sau în a lega prietenii adevărate. În fine, la nivel social, sunt des întâlnite lipsa sentimentului de apartenență (care ne confirmă și ne definește pe noi înșine prin cei din jurul nostru, prin anturajul celor care țin la noi și pentru care reprezentăm ceva special și valoros). Dar mă gândesc și la simțul identității de sine extrem de redus: crești fără rădăcini, fără un trecut, fără familia care să-ți confere o identitate puternic conturată și, atunci, propriul prezent ți-e confuz. De aici încolo, viitorul nu mai prinde nici un fel de contur, pentru că proiecția umană asupra viitorului implică repere în trecut și în prezentul fiecăruia dintre noi… S-a ajuns inclusiv la demonstrația științifică a efectelor traumatice, distructive, ale instituționalizării asupra dezvoltării copilului. Așa că nu ar trebui să ne surprindă că tinerii adulți care părăsesc sistemul de protecție a statului se integrează social extrem de greu. Ca să vă puneți un pic în locul lor, imaginați-vă că sunteți la volanul unei mașini în viteză, pe o ploaie puternică, fără ștergătoare.

Mihaela Ivan: Programele HHC urmăresc înlocuirea sistemului instituțional de tip vechi cu un sistem bazat pe conceptul familial. Ce înseamnă mai exact acest „concept familial” și care sunt  beneficiile acestuia pentru copii și familiile lor, dar și pentru societate?

Ştefan Dărăbuş: Cred că orice om are nevoie de iubirea familiei sale. Fie că vorbim de mamă, de tată, de bunici, de unchi sau de mătuși, atunci când suntem copii ne hrănește iubirea părinților, când suntem tineri, primim răspunsurile la întrebări fundamentale despre cine suntem noi tot de la cei dragi, de la familie. Mai târziu, atunci când cădem, atunci când ne e greu, atunci când avem eșecuri, tot familia ne sprijină, tot familia ne oferă dragostea necondiționată. Familia e, pentru oricare dintre noi, reazemul de care ne sprijinim, reperul esențial și locul unde ne regăsim. Asta e tot ce vrem pentru orice copil care are nenorocirea să fie fără familia sa. De asta trebuie închise instituțiile: pentru că schilodesc copilăria celor care le locuiesc. Pentru că îi traumatizează în moduri inimaginabile și le transformă viețile într-un coșmar pe pământ. Un om care a avut parte de familie are infinit mai multe șanse să facă lucruri bune pentru cei din jurul său, pentru societate. Îi va fi mai ușor să-și găsească un loc de muncă, va ști cum să iubească, va ști cum să aibă grijă, la rândul său, de propria familie, de propriii copii și să fie fericit. Pentru că și raiul e aici, pe pământ, și îl vedem de fiecare dată când îi facem fericiți pe cei aproape de noi.

E foarte simplu, în fond. Natura umană se fundamentează pe iubirea familiei. Aici e și speranța, aici e și împăcarea, aici e și împlinirea umană. Așa că asta e firesc să primească toți copiii, fie ei norocoși sau mai puțin norocoși. Tolerând instituționalizarea copiilor, tolerăm implicit iadul pe pământ. Pentru că iadul asta trebuie să fie: un loc fără iubire.

Mihaela Ivan: HHC România are rezultate remarcabile (a contribuit direct la închiderea a peste 50 de orfelinate de tip vechi din întreaga ţară, 5.651 de copii au fost scoşi din instituţii; 20.954 de copii au fost salvaţi de la ruperea de familie, 708 tineri au fost sprijiniţi pentru o viaţă independentă, 1711 de copii au fost primiţi în regim de urgenţă şi peste 6.500 de membri de personal din sistemul de protecţie al copilului au fost instruiţi de HHC România). Spuneți-ne ce proiecte au întâmpinat cele mai multe bariere și ce/cine v-a ajutat în atingerea obiectivelor voastre.

Ştefan Dărăbuş: Da, am transformat viețile a peste 30.000 de copii, iar pe cei mai mulți i-am scos din instituții, aducându-i înapoi în familii, sau i-am ajutat să rămână alături de familiile lor. Nu cred că e ceva mai important ce ai putea face pentru un copil decât să-l ajuți să poată rămâne cu părinții săi, cu familia sa.

Cele mai multe bariere le-au întâmpinat acele proiecte care blocau interesele unor oameni influenți, dar și cele care au venit să demoleze mentalități închistate, anchilozate, anacronizate. Aici, vorbim de proiecte de macrosistem, pentru că noi, în Hope and Homes for Children, reformăm sisteme sociale de protecție a copilului și dezvoltăm concepte comprehensive noi, de natură să transforme radical modul în care statul își protejează zecile de mii de copii aflați în protecție specială. Până nu demult, cele mai multe bariere le întâmpina programul de închidere a instituțiilor de tip vechi, pentru că însemna schimbarea complexă a unor întregi sisteme, inclusiv circuite financiare sau alocări și structuri de macrosistem, pe orizontală și pe verticală. Acum, însă, provocările cele mai mari sunt în zona de prevenire a abandonului, pentru că vrem să vedem un sistem bazat pe prevenirea separării copilului de familie, un sistem flexibil, proactiv, sensibil la cei mai relevanți factori de risc social, iar aceste lucruri sunt posibile. În schimb, ne luptăm încă cu rigiditatea și inerția sistemelor de stat, care sunt blocate într-o stază rigidizată, reactivă, capabilă doar într-o foarte mică măsură să prevină separarea copilului de familie și uzând de locuri comune deja demonstrate ca fiind ineficiente și cu focus greșit, axat pe procese și pe sisteme, iar nu pe copii și pe familiile lor. Ca să vă dau un exemplu: statul plătește fără să clipească 1.800 de lei pe lună pe copil într-o instituție, dar nu plătește jumătate din banii aceștia ca să prevină separararea copilului de părinții săi și să evite instituționalizarea. Mai apoi, durata medie de ședere a unui copil în mediul instituțional e de aproximativ opt ani. Deci, faceți un calcul simplu: 1.800 lei x 12 luni x 8 ani. Rezultatul e 172.800 lei. Atâta costă, în medie, un copil plasat în protecția statului. Asta, dacă nu are frați. Dacă are doi frați, vorbim deja de 518.400 lei. Costuri enorme, achitate ca să traumatizăm copiii prin tortura abandonului. Nu e mai simplu să investim în prevenire și în familii? Nu e mai uman, pe lângă că e mai ieftin? Asta, ca să nu mai vorbim de costurile generate prin impact: mulți dintre cei instituționalizați ajung să fie dependenți de alocații de la stat, de prestații sociale, așadar, sunt întreținuți din contribuțiile noastre, ale celor activi social.

Mihaela Ivan: Cum v-a influențat cariera, viața personală, respectiv relația cu proprii copii, munca pe care o faceți în cadrul HHC România?

Ştefan Dărăbuş: Călătoresc foarte mult. Vizitez proiectele, umblu prin toată țara și, tot des, în țările Europei Centrale și de Est. Sunt mult pe teren, cred în legătura reală cu situațiile crunte din programele noastre. Am nevoie să simt mirosul urât al sărăciei severe, să văd golul din ochii celor rupți de familii, să ating gratiile paturilor în care zac foarte mulți copii și tineri cu nevoi speciale. Altfel, riști să intri în sfera inodoră, incoloră, rarefiată, a muncii de birou și a cercetării teoretice. Iar ceea ce ar trebui să fie cu adevărat sfera muncii tale – devine o discuție despre munca ta, e ca și cum te-ai mulțumi să vorbești din cărți. Nu ar mai fi nici o diferență față de prelegerea unui profesor într-un spațiu academic, la fel cum nu ar fi nici o diferență față de studiul unor cărți de specialitate într-o bibliotecă.

Da, asta sfârșește prin a-ți afecta relația cu propriii tăi copii, cu soția, viața personală. Pentru că, inevitabil, ai mult mai puțin timp pentru ei. Paradoxal, dorind să-i ajuți pe alții, petrecând timp în favoarea altora, de cele mai multe ori niște străini – îți deprivezi copiii și familia de prezența ta. Deseori mă gândesc, cu inima strânsă, că acele lucruri pe care le tot repet ca fiind atât de importante pentru orice copil (atenția individuală, prezența părintească, sprijinul constant, la lecții, prezența la evenimentele importante, precum serbările, zilele de naștere, sărbătorile mari) – acele lucruri, deci, le ofer prea puțin și prea rar propriilor mei copii, familiei mele. E cel mai profund regret pe care-l am. De niște ani de zile, încerc să găsesc balanța optimă dintre timpul pe care-l acord muncii, cauzei pentru care lucrez pe de o parte, și familiei mele, pe de altă parte. Pentru că, invariabil, ajung la concluzia că, în momentele relevante, cruciale, doar familia ta e lângă tine și doar pentru ei ești de neînlocuit. Sunt lucruri pe care, în goana de zi cu zi, în graba care ne înghite existența – le tot uităm. E esențial să ni le reamintim constant.

Mihaela Ivan: Pe 18 martie, Ateneul Român va fi centrul generozității. Hope and Homes for  Children România organizează cea de-a treia ediție a concertului caritabil dedicat copiilor fără familie sau aflați în pericol de abandon. Vorbiți-ne puțin despre acest eveniment.

Ştefan Dărăbuş: Așa e. Și îmi doresc ca Ateneul Român să fie centrul investițiilor sociale într-o societate axată pe valorile familiei, acestea sunt cele care vor face din societatea noastră una mai bună, în care să ne facă plăcere să trăim. Nu aș vorbi de generozitate, ceea ce facem nu e doar un pic de bine în lume, ci o serie de programe concertate, cu rol transformațional. De exemplu, cred că ne batem joc de copii, desconsiderăm acei părinți, fie ei săraci sau nu, care au copii. Într-o societate în care bomba demografică face ravagii și noi stăm indiferenți, martori la îmbătrânirea accentuată a populației, imuni la catastrofa care ne așteaptă în 25-30 de ani, nepăsători la faptul că nu vom avea cine să ne plătească pensiile – într-o astfel de societate, misiunea unei organizații ca Hope and Homes for Children trebuie să fie cunoscută de cât mai multă lume. Poate așa ne trezim la realitate și înțelegem că, dacă uităm de fundamentele umanității (unele dintre acestea fiind și grija față de copii și familie), riscăm să cădem într-o spirală fără întoarcere. Concertul Speranței asta este: o trezire la realitate. O revenire la umanitate. Iar în acest demers, ne sunt alături artiști excepționali, muzicieni unici și un public extraordinar.

Mihaela Ivan: Ce obiective are HHC România pentru următorii ani?

Ştefan Dărăbuş: Vrem ca până la finalul vieții noastre să eradicăm instituționalizarea ca formă de ”protecție” a copilului. Asta înseamnă resetarea sistemelor de protecție a copilului prin revenirea la alternativele familiale. În România, de exemplu, obiectivul nostru e să ne aducem contribuția la eradicarea instituționalizării copiilor până în 2022. Așadar, în următorii șapte ani. Până atunci, toți copiii vor fi protejați în forme apropiate de cele familiale. La scară mai mare, Hope and Homes for Children România devine centrul regional pentru Europa Centrală și de Sud al HHC UK. Asta înseamnă foarte mult pentru echipa noastră și pentru modul în care putem influența schimbarea de macrosisteme sociale în țările din regiune.

Mihaela Ivan: După o activitate de aproape 20 de ani în acest domeniu, ce credeți că-i motivează pe oameni să-și îndrepte atenția către astfel de cauze?

Ştefan Dărăbuş: Suntem plămădiți ca să facem bine. Ajungem să avem suficient pentru noi înșine, mașina pe care ne-o dorim, casa pe care am visat-o, cariera la care am trudit. Și constatăm că nu e îndeajuns. Nu avem satisfacție și de aici încolo satisfacția și autoîmplinirea ne e dată de ceea ce facem pentru cei din jurul nostru. Cred că suntem fericiți atunci când îi facem pe alții să fie fericiți.

MULȚUMESC domnului Ștefan Dărăbuș  pentru acest interviu consistent și Quartz Media, pentru intermediere și o colaborare excelentă!

3

Comments