Îmi plac copiii rebeli. Și când zic copii, vârsta nu are relevanță.
Îmi plac pentru că insistă să fie altfel, să nu se supună neapărat unor reguli, să fie creativi, diferiți.

Fără să intrăm în aspecte ce țin de psihologie, copiii rebeli, cei un pic mai mari… sunt al naibii de greu de stăpânit și pentru că altcineva, înaintea ta a mai vrut să facă asta.

Atunci, cum stăpânești un copil rebel, aerian, cu mult potențial?

Cum poți să-l ții în mâini, să nu se piardă pe drum de atâta nevoie de sapțiu, de zăpăceală, de libertate.
Și mai greu, cum poate cu copil rebel să țină în frâu alt copil rebel, nărăvaș și abia ieșit în lume?
…pur și simplu să țină la el, să-i lase libertate, să realizeze că nu asta-i lipsește, ci direcția și direcționarea.

Acceptăm lângă noi oamenii pe care credem că îi merităm, iar copiii indiferent că-s rebeli ori ba, au nevoie să fie apreciați, „scuturați”, când este cazul, copiii au nevoie să fie luați în serios și iubiți.

Sau pur și simplu… oamenii au nevoie să fie iubiți serios.